Imagine de aproape a unui ochi uman Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecși folosesc la perceptia vizuală.
Ochii compuși se găsesc la artropode(insecte și animale similare)și sunt formați din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe o retina sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparenta, gelationoasă numită umoare vitroasa , are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
- 1 Vederea la om
La om, ochiul are forma unei sfere și este localizat in orbita oculară. În ciuda dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formele, mișcările, reliefurile, culorile și diferențele de luminozitate. Ochiul captează imaginile ca un aparat fotografic. De altfel, ambele funcționează aproape in același mod. Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrana transparenta denumita cornee, înconjurată de o zonă denumită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui.Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul e perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (se micșorează); din contră, când e întuneric, pupila se mărește. Lumina traversează în continuare cristalinul, care are funcția de lentilă biconvexă, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată în profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină, ca și cum aceasta ar fi o peliculă de film dintr-un aparat fotografic. Pleoapele și genele protejează ochii. O membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleopelor și o parte din sclerotică. Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanență lacrimile. Acestea sunt etalate într-un strat uniform, în urma mișcărilor de clipire a pleoapelor, ceea ce împiedică uscarea acestor suprafețe. Pierderea organului vizual necesită substituirea acestuia cu o proteză oculară de către tehnicieni proteziști.
1.1 Formarea imaginii
La ochiul normal imaginea se formează pe retină.
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție depinde de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanța necesită mai puțină refracție decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracție se desfășoară în cornee, la interfața cu aerul. Restul refracției necesare, în raport cu distanța la care se află obiectul, are loc în cristalin. vedere obosită.
1.2Procesele acomodarii
Acomodarea ochiului este capacitatea acestuia de a vedea clar obiectele care se gasesc la diferite distante de el. Acomodarea se realizeaza prin modificarile de curbura ale cristalinului, care modifica refractia razelor luminoase.
Modificarile de bombare ale cristalinului se realizeaza prin contractia si relaxarea muschiului ciliar. Capacitatea de acomodare depinde de elasticitatea cristalinului si de forta de contractie a muschiului ciliar. Ambele scad cu varsta, facand necesara purtarea de ochelari corectori .
1.3 Defectele vederii
] Defecte de vedere
Atunci când imaginea nu se formează pe retină ochiul suferă de un defect de vedere. Cele mai întâlnite defecte de vedere la om sunt:
- Hipermetropia şi corectarea ei cu o lentilă convergentă.
- Prezbitismul – Este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe și care se comportă ca și hipermetropia. Cauza prezbitizmului este atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul se tratează tot cu o lentilă convergentă.
- Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular. Trebuie corectat prin exerciții de întărire a musculaturii. Altfel, ochiul afectat se "lenevește" și există riscul pierderii vederii acestuia.
- Cataracta apare cel mai frecvent la oamenii în vârstă din cauza pierderii treptate a transparenței cristalinului. Se corectează chirurgical.
1.4 Acuitatea vizuala
Acuitatea vizuala reprezinta capacitatea ociului de a discimina 2 puncte luminoase distincte.Este maxima la nivelul foveei centralis fiind de 25 sec de arc de cerc si scade de 10 ori la periferie. Se testeaza cu ajutorul optotipului de departe.
1.5 Presiunea intraoculara
Valoarea normala=11-21mmhg
Valoarea normala este data de echilibrul dintre cantitatea de umoare apoasa produsa de corpul ciliar si cantitatea eliminata.
Umoarea apoasa este eliminata prin:
-calea trabeculocaniculara-90%
-calea uveosclerala-10%
1.6 Axe
Ochii vertebratelor și ai unei serii de moluște au două axe importante: axa optică și axa vizuală:
Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecția cu axa optică este locul unde aberațiile optice sunt minime, deci rezoluția imaginii proiectate este optimă.
- Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecție optică (cornee și cristalin) și de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiție a imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuși nu se cunosc specii la care această coincidență să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în direcție nazală față de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcție nazală sau temporală. Nu se cunoaște motivul pentru care această deviație a rămas necorectată de-a lungul procesului evolutiv.
La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziția nervului optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcție nazală și ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.
1.7 Functia vizuala
1.7 Functia vizuala
